Despre muzică

Se adună muzica într-un colț. Chiar și pauzele mai lungi sunt fertile. Sunetele nu se pierd niciodată și deodată răbufnesc. Ca să te reînvăluie din exterior. Magia e și în tine și în aer. Muzică e doar vibrația care îți acaparează toată atenția, ți-o fură lacom și te lasă gol. Te simți liber de tot apoi. Sunetele se depozitează în același colț, care se lărgește cu fiecare reaudiție. Pentru că prima auzire nu se pune niciodată, nu e cu adevărat interioară. Iar reaudiția, fie ea din interior sau exterior, o auzi din amintire, negreșit. Prima auzire se ține minte, atât.
Atâtea roluri pentru o singură undă de muzică. Atâtea ascunzișuri în mintea noastră, pe care le auzim atât de rar. Pe unele nu le auzim niciodată. Vocea unor oameni nu o auzi niciodată; și ar putea fi acea voce perfectă pe care o cauți.
Muzica a început să își refacă forma. Parcă o vezi, parcă n-o vezi. Cum face un muzician fotografii? Cu urechea?

Despre adevăr

Arta e un adevăr periculos prins în cușcă. Ca un păianjen veninos frumos colorat. Ne fascinează și inspiră frică față de ce ar putea fi. Dar este după acel perete de sticlă, sau hârtie, sau piatră, și e în regulă. Orice spaimă trece dacă ne întoarcem cu spatele.

Arta e un sport-extrem. Te aduce aproape de moarte, dar rămâi în viață. Totul cu speranța că te va face să apreciezi mai mult ceea ce este și să nu-ți faci iluzii că ceea ce ar putea fi e mai bine.

Arta e un adevăr spus mai devreme și ascultat mai târziu. Între acești doi timpi, lumea tot trăiește.

despre Lene

Îmi asum lenea.

Asta e lecţia pe care am învăţat-o încercând să scap de plictiseală sau de lene sau de spleen sau de toamnă sau de tot ce am vrut să fac şi n-am făcut sau de tot ce am vrut să fac dar am făcut prost sau de tot ce am vrut să fac şi am făcut bine.

Lenea e ca frica. Nu dispare niciodată. Şi.. de ce ţi-e lene nu scapi.

despre Mlaştini

Dimineţile de toamnă în Bacău sunt o mlaştină. Plopi în ceaţă. Mulţi nori călătorind la periculos de joase înălţimi.. par aburi. Ploaia de acum două zile încă bântuie pe străzi. Totul e ud, totul fierbe, puţini oameni, rază vizuală restrânsă. Ce-aş vrea să fiu o păpuşă de cârpă acum, decolorată şi peticită.

Vine soarele şi ceaţa dispare. Mlaştinile ni le imaginăm noi.

Dacă aş fi o păpuşă ar fi ceaţă tot timpul. Şi plopii ar părea mai înalţi. Şi aş vedea atât de puţine lucruri din cutia de carton din balcon.. Când te îneci în mlaştină, te transformi în păpuşă..

Dar dacă mlaştina se îneacă..

Despre alergări

Uite, chiar despre asta vorbeam zilele trecute. Alerg după ceva şi problema nu e nici măcar că nu mai ştiu după ce. Îmi place să alerg, oricum motivele sunt subiective. În ultimul timp am observat că şi motivele sunt momentane, ca multe alte lucruri. Începutul ăsta de carte nu duce nicăieri...

Stă pe un câmp de iarbă. Are câmpul lui de iarbă. Fiecare personaj ar trebui să aibă un câmp de iarbă. Şi în fiecare anotimp poţi să faci poze pe câmpul ăsta de iarbă, pentru că se poartă, ah, cât se mai poartă pozele pe câmp, sau pe bloc, sau în orice alt loc cu spaţiu larg de desfăşurare, cu vedere directă spre cer.
Cred că cel mai mare dor al oamenilor e cerul, dar nu-şi dau seama.

Stă pe un câmp, admiră cerul, rupe iarba nervos şi o face bucăţele, bucăţele. Suntem prea nervoşi. Aşteptăm, tot aşteptăm. O ocazie să ne arătăm adevăratele feţe, cuiva, oricui, numai să fie dispus să se uite. Şi tot aşteptând se strânge în noi propia imagine perfectă a sinelui. Ne micşorăm şi ne încordăm. Şi ce aşteptăm nu vine... bineînţeles că nu vine, pentru că de fapt trebuie să mergem noi.

Stă pe câmp şi respiră norii. Norii nu au nevoie de sens. Le ajunge vântul. Dacă te uiţi destul de mult timp la nori, nu mai ai nici tu nevoie de sens. Şi toate se potrivesc brusc.

Se ridică. Acum ştii ce ai de făcut, mai scrii o carte, apoi începi iar să te pierzi şi să te găseşti şi să cauţi şi să uiţi şi să-ţi aminteşti.

Despre cărţi

Nu ceea ce scrii contează ci doar ce rămâne ca să poată fi citită o carte ea trebuie să aibă o voce şi cititorul e o ureche deschisă dar nu tot timpul mi-e dor de o carte care să mă asculte toţi vor să spună ceva şi nimeni nu aude eu o să scriu cuvinte care întreabă nu răspunsuri vreau să-mi ascult cititorii acolo unde mă duc nu o să fiu niciodată singură şi nimic nu se pierde totul se câştigă.

Despre metafore

Vântul pune lucrurile în mişcare...

Dacă această frază ar fi o metaforă atunci ar trebui să înţelegem prin vânt o idee sau un gând, o speranţă, un impuls de a schimba ceva. Lipsa vântului lasă lucrurile să stea, să se împută. Aerul (adică creierul nostru) se face lipicios şi murdar fără idei. Ideile sunt aripi ce fac vânt şi ne curăţă. Dar există şi idei care nu bat din aripi, care nu pun nimic în mişcare. Şi atunci trebuie să alegem, să fim atenţi. Şi lucrurile se complicăăăă...


Dar nu e o metaforă...