Nebunia e o formă de orgoliu.
Se afișează postările cu eticheta istorii. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta istorii. Afișați toate postările
sâmbătă, 18 iunie 2016
Suntem cu toții în aceeași oală
Tristețea e mai amenințătoare când ești fericit dar e bine că cerul e prea mare și te sperie îl acoperim să uităm eu nu vreau să uit chiar dacă doare și vine un moment când ordinea se face singură nu comoditatea e problema poate doar timpul ăsta pe care îl tot amețim ca să amânăm hotărârea mai repede am afla ce avem de făcut dar ne putem hotărî și încet știu că nu mai am răbdare așa că aștept mai mult ca oricine pentru orice eventualitate și cred că vezi iar stinge becul când ieși și lasă totuși fereastra deschisă.
luni, 20 decembrie 2010
ÎntreTimp(1)
Sunt un dinozaur. Sunt bătrân şi tras la faţă. Mănânc numai portocale şi râd cu cojile încă printre dinţi. S-ar putea să nu mă placă mulţi, s-ar putea să mă tragă copiii de coadă şi s-ar putea să nu fiu chiar cel mai bun animator de petreceri.
Dar tot un dinozaur rămân. Sunt verde şi am creastă. Îmi stă fără să mă dau cu gel şi, iarna, lucrul ăsta e foarte practic. Nu scot flăcări pentru că am fost bolnav de sinusuri când eram mic şi la operaţie, în loc să-mi scoată ce trebuiau să-mi scoată, doctorii mi-au scos glandele de scos foc. A fost cea mai fericită zi totuşi, am reuşit să cresc propria mea floare, în propriul meu ghiveci. Şi, ori de cîte ori strănutam (pentru că sunt alergic la polen), floarea mea dragă nu mai lua foc. Sunt şi lucruri bune pe lumea asta.
Vedeţi, de-asta n-au şi dinozaurii foc, pentru că se îmbolnăvesc pe capete de sinusuri.
În altă ordine de idei de dinozaur, ce m-am gândit eu... Ar fi frumos să călătoresc în timp şi să îmi întâlnesc colegii de suferinţă. A existat câte un dinozaur pentru fiecare mare eveniment, adică.. tot timpul a fost în lume ascuns câte un dinozaur care şi-a băgat creasta unde ţi-era lumea mai dragă. Nu, nu-mi acuz rasa, dar trebuie să recunosc că nu suntem prea străluciţi. Nu, nu suntem deloc deştepţi şi, ce e mai rău, învăţăm foarte greu din greşeli. Şi mai avem pretenţii să ne considerăm fraţi cu dragonii.
Dar şi pentru că eu n-am avut noroc să particip la vreun mare eveniment, în ultimul timp nu s-a întâmplat nimic notabil... De când au apărut oamenii lumea stă pe loc, dar o să ajung acolo mai târziu. Şi, în propria mea prostie (da, da, o recunosc, ce să-i fac), o să-i dau de gol pe ceilalţi dinozauri; că deh, n-am dispărut, doar ne-am ascuns, pe rând, ca să durăm mai mult: câte un dinozaur pe câteva mii de ani. Şi pentru că e rândul meu şi se apropie de sfârşit, pentru că n-am făcut nimic notabil, pentru că de-aia: o să vă povestesc vouă ce ştiu. Poate şi puţin din ce nu ştiu sau din ce se mai zvoneşte. În orice caz, n-o să ascund că sunt gelos, dar sigur am ceva scuze, traume din copilărie care m-au făcut să devin ăla rău, ăla care spune ce nu trebuie spus doar pentru că îl mănâncă limba. Şi pentru că ar trebui şi voi să ştiţi ce înseamnă să meargă lumea, la propriu! voi care ţineţi lumea pe loc.
Dar tot un dinozaur rămân. Sunt verde şi am creastă. Îmi stă fără să mă dau cu gel şi, iarna, lucrul ăsta e foarte practic. Nu scot flăcări pentru că am fost bolnav de sinusuri când eram mic şi la operaţie, în loc să-mi scoată ce trebuiau să-mi scoată, doctorii mi-au scos glandele de scos foc. A fost cea mai fericită zi totuşi, am reuşit să cresc propria mea floare, în propriul meu ghiveci. Şi, ori de cîte ori strănutam (pentru că sunt alergic la polen), floarea mea dragă nu mai lua foc. Sunt şi lucruri bune pe lumea asta.
Vedeţi, de-asta n-au şi dinozaurii foc, pentru că se îmbolnăvesc pe capete de sinusuri.
În altă ordine de idei de dinozaur, ce m-am gândit eu... Ar fi frumos să călătoresc în timp şi să îmi întâlnesc colegii de suferinţă. A existat câte un dinozaur pentru fiecare mare eveniment, adică.. tot timpul a fost în lume ascuns câte un dinozaur care şi-a băgat creasta unde ţi-era lumea mai dragă. Nu, nu-mi acuz rasa, dar trebuie să recunosc că nu suntem prea străluciţi. Nu, nu suntem deloc deştepţi şi, ce e mai rău, învăţăm foarte greu din greşeli. Şi mai avem pretenţii să ne considerăm fraţi cu dragonii.
Dar şi pentru că eu n-am avut noroc să particip la vreun mare eveniment, în ultimul timp nu s-a întâmplat nimic notabil... De când au apărut oamenii lumea stă pe loc, dar o să ajung acolo mai târziu. Şi, în propria mea prostie (da, da, o recunosc, ce să-i fac), o să-i dau de gol pe ceilalţi dinozauri; că deh, n-am dispărut, doar ne-am ascuns, pe rând, ca să durăm mai mult: câte un dinozaur pe câteva mii de ani. Şi pentru că e rândul meu şi se apropie de sfârşit, pentru că n-am făcut nimic notabil, pentru că de-aia: o să vă povestesc vouă ce ştiu. Poate şi puţin din ce nu ştiu sau din ce se mai zvoneşte. În orice caz, n-o să ascund că sunt gelos, dar sigur am ceva scuze, traume din copilărie care m-au făcut să devin ăla rău, ăla care spune ce nu trebuie spus doar pentru că îl mănâncă limba. Şi pentru că ar trebui şi voi să ştiţi ce înseamnă să meargă lumea, la propriu! voi care ţineţi lumea pe loc.
sâmbătă, 11 decembrie 2010
marți, 11 mai 2010
POVeste (2)
- Ai început să putrezești.
îi spuse simplu doctorul.
POV s-a lăsat pe gânduri și a început să-și imagineze putrezirea. O putrezire eternă.
- Și.. cum am să...
Dar POV nu-și poate duce moartea până la capăt. Nu încă.
Doctorul își ridică ochelarii de pe birou și se joacă cu ei în lumină. El e genul de om care spune imediat ce gândește, care ar vindeca și pe gratis, care ar lupta cu bolile incurabile până la premiul Nobel, care se spală des pe mâini, dar niciodată după urechi, care ar denumi ușor o nouă boală, numai s-o găsească.
POV se uită la doctor. Apoi se uită la bombeul pantofilor săi. După 5 pagini scrise și chinuite.. nicio diferență.
îi spuse simplu doctorul.
POV s-a lăsat pe gânduri și a început să-și imagineze putrezirea. O putrezire eternă.
- Și.. cum am să...
Dar POV nu-și poate duce moartea până la capăt. Nu încă.
Doctorul își ridică ochelarii de pe birou și se joacă cu ei în lumină. El e genul de om care spune imediat ce gândește, care ar vindeca și pe gratis, care ar lupta cu bolile incurabile până la premiul Nobel, care se spală des pe mâini, dar niciodată după urechi, care ar denumi ușor o nouă boală, numai s-o găsească.
POV se uită la doctor. Apoi se uită la bombeul pantofilor săi. După 5 pagini scrise și chinuite.. nicio diferență.
duminică, 9 mai 2010
POVeste (1)
Îmi spunea odată cineva că întunericul începe orice poveste. Adică iei întâi un mare mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit, de fapt. Ei se tem când e întuneric. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute.
Așa a apărut povestea lui POV. El își vopsește unghiile în roșu. Fără ajutorul nimănui. Și iese din casă din când în când, cu ceasul întotdeauna la mână, strâns bine să nu cadă la ore nepotrivite. Nu se piaptănă din principiu și își descheie tot timpul nasturele de la mijlocul cămeșei. Se ridică pe vârfuri când nu poate să vadă în zare și bea numai sifon cu un strop de vin.
El e genul de om care și-ar lustrui ghetele în fiecare zi, care ar salva de la sinucidere o domnișoară, care n-ar dormi doar ca să copie cu scris de mână cartea preferată, care s-ar uita la stele să descopere o planetă nouă, care s-ar uita după talente pierdute, care și-ar cheltui energia doar pentru ceilalți, care ar prefera un cutremur decât un accident... și mai e genul de om care ar face toate astea dacă într-adevăr ar avea un motiv bun.
POV s-a trezit într-o dimineață bolnav. Îl durea un deget de la picior. Nimic neobișnuit. Doar că simțea o nemaipomenită nevoie să scrie despre durerea asta neașteptată.
(to be continued)
Așa a apărut povestea lui POV. El își vopsește unghiile în roșu. Fără ajutorul nimănui. Și iese din casă din când în când, cu ceasul întotdeauna la mână, strâns bine să nu cadă la ore nepotrivite. Nu se piaptănă din principiu și își descheie tot timpul nasturele de la mijlocul cămeșei. Se ridică pe vârfuri când nu poate să vadă în zare și bea numai sifon cu un strop de vin.
El e genul de om care și-ar lustrui ghetele în fiecare zi, care ar salva de la sinucidere o domnișoară, care n-ar dormi doar ca să copie cu scris de mână cartea preferată, care s-ar uita la stele să descopere o planetă nouă, care s-ar uita după talente pierdute, care și-ar cheltui energia doar pentru ceilalți, care ar prefera un cutremur decât un accident... și mai e genul de om care ar face toate astea dacă într-adevăr ar avea un motiv bun.
POV s-a trezit într-o dimineață bolnav. Îl durea un deget de la picior. Nimic neobișnuit. Doar că simțea o nemaipomenită nevoie să scrie despre durerea asta neașteptată.
(to be continued)
luni, 3 mai 2010
luni, 30 noiembrie 2009
Copile, nu fi prost
lucrurile aleargă cu viteza întunericului
când nu te uiţi la ele
Nu mă mai regăsesc în metafore
da, oraşul e departe
dar ... (cuvintele mele s-au sinucis.. mă scuzaţi, trebuie să curăţ mizeria asta din sufletul meu; continuaţi voi)
când nu te uiţi la ele
Nu mă mai regăsesc în metafore
da, oraşul e departe
dar ... (cuvintele mele s-au sinucis.. mă scuzaţi, trebuie să curăţ mizeria asta din sufletul meu; continuaţi voi)
duminică, 25 octombrie 2009
închide ochii că bate vântul
Am început să merg cu ochii închişi pe stradă.
Nu aud nimic în plus, dar simt caldarâmul de sub picioare.
Şi câte nu calc în picioare.
Ieri, o doamnă bătrână cu taior gri desperecheat si pulovăr căuta într-un tomberon. Găsise nasturi, broşe, alte lucruri colecţionabile şi cărţi despre cancer. How should you treat early stages of cancer. Cum? De-aş întrăzni acum să mă întorc, să ridic cartea, să o frunzăresc, să o pun la loc şi să privesc femeia aceea în ochi. Dar bătrâna e deja mult în spate şi cartea nu i-o mai pot lua. Singurul lucru care mă macină e că nu i-am văzut chipul. Doar ceafa subţire, acoperită de părul alb, făcut permanent. Bătrânele au mereu capul plin de bucle.
Încă merg cu ochii închişi pe stradă. Numai aşa îi pot deschide în cele mai nepotrivite momente: când lumea îşi scoate masca şi ne arată spatele.
Nu aud nimic în plus, dar simt caldarâmul de sub picioare.
Şi câte nu calc în picioare.
Ieri, o doamnă bătrână cu taior gri desperecheat si pulovăr căuta într-un tomberon. Găsise nasturi, broşe, alte lucruri colecţionabile şi cărţi despre cancer. How should you treat early stages of cancer. Cum? De-aş întrăzni acum să mă întorc, să ridic cartea, să o frunzăresc, să o pun la loc şi să privesc femeia aceea în ochi. Dar bătrâna e deja mult în spate şi cartea nu i-o mai pot lua. Singurul lucru care mă macină e că nu i-am văzut chipul. Doar ceafa subţire, acoperită de părul alb, făcut permanent. Bătrânele au mereu capul plin de bucle.
Încă merg cu ochii închişi pe stradă. Numai aşa îi pot deschide în cele mai nepotrivite momente: când lumea îşi scoate masca şi ne arată spatele.
joi, 10 septembrie 2009
Spaţiu/timp
Am un castel. Mă ascund acolo când lucrurile merg prea bine sau prea prost. Caut răspunsuri pe pereţii plini de tablouri şi de strămoşi. Eu cunosc puţini oameni din familia mea, dar e de ajuns să le privesc ochii verzi pictaţi.
Din afară e o cetate neagră, ruinată, să înşele căutătorii de aur.
O mie de gânduri şi un zâmbet.
Alerg de colo colo şi descopăr că în castelul meu e cât spaţiu vreau. Şi cât timp vreau.
(lipiţi aici o poză cu un castel de nisip sau din alte roci mişcătoare ca să vă amintiţi mai bine)
luni, 1 iunie 2009
Reminescenţe
1. ploaie, pentru că merit
2. prizonieri: 0,2
3. eşarfă pierdută, o declar nulă (of)
4. 47 din 20 în 20 de minute
5. tifffff (din seria fuck-it-am-ratat-si-filmul-asta-pentru-ca-e-weekendul-urmator-cand-nu-mai-sunt)
6. la numărul ăsta fac o pauză
7. fără 7 minute, sau şi 7 minute, cum vrei
8. nu mai înţeleg nimic
9. a, ba da, ştiu strada
10. doar tu, eu nu
frumos frumos... măcar am văzut "foame"
2. prizonieri: 0,2
3. eşarfă pierdută, o declar nulă (of)
4. 47 din 20 în 20 de minute
5. tifffff (din seria fuck-it-am-ratat-si-filmul-asta-pentru-ca-e-weekendul-urmator-cand-nu-mai-sunt)
6. la numărul ăsta fac o pauză
7. fără 7 minute, sau şi 7 minute, cum vrei
8. nu mai înţeleg nimic
9. a, ba da, ştiu strada
10. doar tu, eu nu
frumos frumos... măcar am văzut "foame"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)