Fake Ambition

I am a fake astronaut

explorând planetele
dinăuntrul omului.
Din fericire,
drumul nu e lung.
E deja și-n mine.
Dar un om în căutarea
omului
e un lucru absurd.
Nu te duce la stele,
sau...
cine mai știe care e
drumul spre stele.

Reformulez.

Care e drumul cel mai scurt spre stele?

Feminin vs. Masculin

Ele, scaunele, stau unul lângă altul.

***

Our souls are ahead of us

And who are YOU suppose to be?

Citatul zilei

”But when I say I want the moon, I expect the moon.”

Hilton (Mad Men, S3Ep9)

***

În fiecare dimineață, porumbeii îmi dansează pe pervaz.

The President

Știu

Art is luck and I'm a very lucky person.

Nu știu

Copilării

Cel mai greu e să-mi amintesc exact și precis lucrurile care îmi plăceau în copilărie. Cum ar fi cântecul despre un copil orfan (sau cine mai știe despre ce era cântecul și de ce mi se părea mie trist) sau mirosul gurilor-de-leu din grădina bunicii. Pentru că acum, când mă întorc, trăiesc o cu totul altă copilărie. Și de fiecare dată adaug bucurie. În fiecare moment când vrei să fii iar copil, te trăiești din nou, altfel.

Probabil că mașina timpului s-a inventat deja. Altfel cum ne-am putea schimba trecutul atât de des? Fiecare detaliu pe care punem accent ne schimbă trecutul, fiecare amintire ne schimbă trecutul. De-asta nu știm ce e în viitor. Pentru că de abia reușim să ținem stabil un trecut de om.

Și ce înseamnă să îmbătrânești? Te joci cu timpul. Și se întâmplă să uiți direcția pentru o clipă și să te duci mult înainte, deși vroiai să te duci mult înapoi; să-ți anulezi nașterea. Dar mori. Și pentru tine e totuna după ce se termină șirul ăsta chinuitor de amintiri din toate părțile, pe care în sfârșit le-ai stabilizat, le-ai lăsat să se depună și le-ai uitat.

Acum. Înainte sau înapoi?

Citatul zilei

”Cultura nu este altceva decât drumul către libertate. Arta este libertate, cu toate că ea te prinde în senzaţii. Dar nu-i nimic mai fals ca definiţia întregii filosofii că arta este jocul senzaţiilor, nu. Asta este nada cu care te prinde, te atrage. Ori, când treci peste ce te-a atras, poţi ajunge undeva unde nu te simţi tras nici la stânga, nici la dreapta, nici în sus, nici în jos... Asta-i libertatea.”
Sergiu Celibidache, interviu cu Marilena Rotaru, 1979

Filmele sunt cărți

Începe să se contureze filmul discursiv... un întreg eseu de cuvinte peste imagini. Un film care stă și meditează în locul tău. Un film care citește și nu trăiește.

Despre muzică

Se adună muzica într-un colț. Chiar și pauzele mai lungi sunt fertile. Sunetele nu se pierd niciodată și deodată răbufnesc. Ca să te reînvăluie din exterior. Magia e și în tine și în aer. Muzică e doar vibrația care îți acaparează toată atenția, ți-o fură lacom și te lasă gol. Te simți liber de tot apoi. Sunetele se depozitează în același colț, care se lărgește cu fiecare reaudiție. Pentru că prima auzire nu se pune niciodată, nu e cu adevărat interioară. Iar reaudiția, fie ea din interior sau exterior, o auzi din amintire, negreșit. Prima auzire se ține minte, atât.
Atâtea roluri pentru o singură undă de muzică. Atâtea ascunzișuri în mintea noastră, pe care le auzim atât de rar. Pe unele nu le auzim niciodată. Vocea unor oameni nu o auzi niciodată; și ar putea fi acea voce perfectă pe care o cauți.
Muzica a început să își refacă forma. Parcă o vezi, parcă n-o vezi. Cum face un muzician fotografii? Cu urechea?

Moment de reculegere (POV)

Mi-era foame de cărți. a spus POV cu un ochi stins
chiar înainte de culcare. Uite că se vede de departe
cișmeaua din care toți se adapă la mijlocul drumului.
O filă de brocart nu cântărește cât una din celuloză.
Care te strigă mai suav, tu alegi.
Tu alegi cine îți grăbește căderea.
POV deschide coperta și un peisaj montan îi înghite durerea pulsând în picior.