Petală şi Bacovia

Îmi vuieşte un gând...
(Întotdeauna am ştiut că pot controla vântul.)
Stăteam de pază la statuia lui Bacovia, să-l apărăm de noapte şi de nepăsare (de frig nu era nevoie, era vară...). Şi multe lucruri se întâmplă când stai să păzeşti ceva. Câţiva trandafiri uscaţi se zgâiau la stele. Poate e prea cald uneori, dar alteori e prea frig.. totul se echilibrează.
O statuie tace. E foarte frumos să taci cu cineva. Foarte puţini oameni merită tăcerea asta. În care totul capătă sens, un sens pe care nu trebuie să-l înţelegi. Nu ai nevoie de nimic în viaţă. Ajungi să crezi că ai nevoie pentru că aşa te învaţă ei, dar tu ai totul deja. Pentru că acel tot e în imaginaţie. Şi-aşa am ajuns să nu mai ştim ce e real şi ce nu. Spunea cineva bătrân la suflet (un mare gânditor probabil): realitatea e ce nu te face să te simţi în plus. Vag, foarte vag.
O statuie tace. Un om tace.

Tot mai tăcut si singur
În lumea mea pustie --
Şi tot mai mult m-apasă
O grea mizantropie.

Din tot ce scriu, iubito,
Reiese-atât de bine --
Aceeaşi nepăsare
De oameni, şi de tine. (Ego)


Cuvintele se uzează, azi stau să se frângă...
O sclipire în întuneric, prin trandafiri foşneşte o umbră... ai zice că e tot vântul, dar nu e. O petală se scutură. Apare un câine. Şi iată 3 singuratici.
O statuie tace, un om tace, un câine tace.
Ce altceva mai vrei?


(pentru 17.08.2007)