duminică, 29 august 2010

marți, 24 august 2010

Ce aş face dacă...

...aş fi extra-multi-super-bi-triliardar

aş face pluta în mijlocul mării
şi m-aş uita toată ziua la cerul în devenire.

Banii s-ar cheltui
de la sine.

Tu ce ai face?

Dispatch

i write to much
about i
and myself
dissipate the word into a thousand more

and getting back
used
to my selfless self

and then again i could sing
about fish and elephants
and their careless naive trust
in the ever lively coloured thrust.

but nothing is too so
or too not
or too very or too sought
gold is another invention of our ailing glowing eyes secured by the sun

so, please, close your eyes
and see over the night
illusion shouldn't have stage fright

miercuri, 18 august 2010

Revoltă (POVeste) sau dispariţia lui POV

Nu-i aşa că toţi oamenii ăştia din jurul tău se holbează la tine de parcă te cunosc dintotdeauna.. De parcă ştiu exact să vadă prin tine până în miezul problemei.. problemei tale, problemei generale.

POV se înţelege de minune cu propriul său sine. Mai greu e când se simte privit, ca acum. Stă nemişcat în faţa blocului să surprindă priviri indiscrete. Un morman de plase de cumpărături se apropie. De sub ele iese un cap de femeie cochetă, îmbătrânită timpuriu şi machiată cu stil. Zâmbeşte în viteză... Hai-te-rog-ajută-mă aruncat în sictir. Oamenii nu mai ştiu cum se cere ajutorul. Nu mai ştiu cum se cere.. şi nu mai ştiu cum să primească. De dat toţi ştim să dăm... (cu bâta-n baltă).

POV oferă uşor ajutor şi rezolvă problema. Ce frumos ar fi să se rezolve şi problema lui aşa uşor. Care problemă? Tocmai.
Femeia descuie cu un morman de chei o uşă enormă. Aruncă plasele într-un colţ plin cu alte plase.. inutile. În alt colţ un morman de pălării cu flori pe un morman de scaune vechi. POV e invitat cu politeţe, refuză la fel de politicos, apoi e tras cu forţa înăuntru. Pe o masă imensă plină cu pahare şi căni, femeia îi aduce cafea în ibric şi lapte în linguriţă.

POV se fâstâceşte sorbind din linguriţă. Apoi e furat de priveliştea din sufragerie, furat cu totul, dacă mă înţelegeţi. Pentru că sufrageria e un fel de depozit, în oarecare ordine, de tot felul de lucruri materiale, care mai de care mai folositoare. POV îşi bea cafeaua şi nu ştie încotro să privească. Prea multe obiecte ca să le mai denumească.

Femeia scoate dintr-un sertar o perie. Încă o perie. Încă un pieptene şi încă unul. Îşi aranjează părul deja aranjat. Sertarul e plin... de piepteni. POV o fixează pe femeie. Cana din mâna lui dârdâie şi aterizează forţat pe masă, dând jos pahare peste pahare.
Femeia se repede ai-grijă-sunt-de-colecţie. Între timp un pieptene verde dispare. Nu se ştie cum dispare şi POV.

Femeia aranjează liniştită ultimele pahare căzute şi răsuflă uşurată. Oamenii din ziua de azi sunt excesiv de politicoşi cu cine nu trebuie.

duminică, 1 august 2010

Arta putrezirii, după POV

Se începe încet, cu răbdare (am eu ce am cu răbdarea, de când cu putrezirea asta, de parcă răbdând lungesc timpul). Să poți să scrii despre fiecare etapă, chiar dacă se mai sare uneori peste etape; așa merge timpul, în hopuri.

Ai nevoie apoi de un personaj cumsecade, care să înceapă să putrezească în locul tău. Eu îmi creez un personaj, personajul meu creează alt personaj și tot așa. Personaj în personaj. Putrezirea e împinsă departe, înăuntru, e scufundată.

Urmează să te scufunzi periodic. Putrezirea devine singurul lucru care te inspiră. Te inhalează cu totul, te absoarbe, îți fură toată atenția.

Începe apoi o nevoie acută de povești. Orice fel de povești, cu oameni sau fără, cu sânge sau fără. Începi să-ți repovestești mereu aceeași poveste, cu alte cuvinte, alte dispoziții. Aceeași poveste care pleacă de la tine și se întoarce când ți-e nevoia mai dragă.

Încep să apară alte personaje cu pretențiile lor de putrezire, altfel decât ai gândit tu putrezirea la început. Personaje colorate sau mai puțin colorate, cu obsesii sau fără.

Se întețește molima asta teoretică. Practic nu se vede nicio urmă. Ăsta-i farmecul putrezirii. Urmele le forțezi tu, nu rămân de la sine, așa că de fapt tu le creezi, ca să-ți amintești; le modelezi așa cum vrei.

Ca să-ți amintești ce? Putrezirea? Niciodată nu mai știi cum a început totul.

Ca să fim mai preciși, nu există arta putrezirii, e doar o invenție, un substitut pentru tot ce nu-ți convine.

POV se ridică de la masă, se împiedică în papuci. Uitase că-i are în picioare. Putrezirea de la degete s-a extins, îi cuprindea acum ambele labe ale picioarelor. Îi desena buturugi pe picioare. Așa îi plăcea lui POV să creadă, că se transformă în pom, în buturugă vie. De ce vie? De ce totuși vie? De ce nu?

POV se duce la bucătărie și își amintește brusc că nu mai are cu ce să se pieptene. Gând destul de inutil la această vreme, când teoretic ar trebui să scrie. Scriind putrezești cu demnitate. Un gând atât de violent, cum e imaginea unui pieptene nou, ar putea schimba multe lucruri în lumea asta largă. Largă și închisă la minte.

Așa că POV, în așteptarea inevitabilului, se hotărî la fel de brusc să-și cumpere un pieptene nou. Lucru foarte simplu de altfel. POV bate cu degetele în geam și se uită la cer. E cam soare azi. Lucru foarte simplu, dacă acest pieptene ar fi avut timp să se strice și să fie înlocuit iar și iar. Dar acest pieptene va fi ultimul pieptene. Ținând cont de avansul rapid al bolii lui POV, timpul nu mai era demult o siguranță. Așa că POV se chinuia să-și dea seama cum poate să existe
ultimul pieptene. Să-și dea seama măcar teoretic. Și să testeze cumva cât de ultim poate fi un biet pieptene.

Ce bine... ce bine că POV e capabil să țină cont de orice detaliu și să nu-i scape nicio copilărie. Când trebuie să iei decizii asupra lucrurilor, trebuie să fii serios. Chiar dacă e vorba doar de un pieptene.

(to be continued: Cum a schimbat un pieptene lumea)