Se începe încet, cu răbdare (am eu ce am cu răbdarea, de când cu putrezirea asta, de parcă răbdând lungesc timpul). Să poți să scrii despre fiecare etapă, chiar dacă se mai sare uneori peste etape; așa merge timpul, în hopuri.
Ai nevoie apoi de un personaj cumsecade, care să înceapă să putrezească în locul tău. Eu îmi creez un personaj, personajul meu creează alt personaj și tot așa. Personaj în personaj. Putrezirea e împinsă departe, înăuntru, e scufundată.
Urmează să te scufunzi periodic. Putrezirea devine singurul lucru care te inspiră. Te inhalează cu totul, te absoarbe, îți fură toată atenția.
Începe apoi o nevoie acută de povești. Orice fel de povești, cu oameni sau fără, cu sânge sau fără. Începi să-ți repovestești mereu aceeași poveste, cu alte cuvinte, alte dispoziții. Aceeași poveste care pleacă de la tine și se întoarce când ți-e nevoia mai dragă.
Încep să apară alte personaje cu pretențiile lor de putrezire, altfel decât ai gândit tu putrezirea la început. Personaje colorate sau mai puțin colorate, cu obsesii sau fără.
Se întețește molima asta teoretică. Practic nu se vede nicio urmă. Ăsta-i farmecul putrezirii. Urmele le forțezi tu, nu rămân de la sine, așa că de fapt tu le creezi, ca să-ți amintești; le modelezi așa cum vrei.
Ca să-ți amintești ce? Putrezirea? Niciodată nu mai știi cum a început totul.
Ca să fim mai preciși, nu există arta putrezirii, e doar o invenție, un substitut pentru tot ce nu-ți convine.
POV se ridică de la masă, se împiedică în papuci. Uitase că-i are în picioare. Putrezirea de la degete s-a extins, îi cuprindea acum ambele labe ale picioarelor. Îi desena buturugi pe picioare. Așa îi plăcea lui POV să creadă, că se transformă în pom, în buturugă vie. De ce vie? De ce totuși vie? De ce nu?
POV se duce la bucătărie și își amintește brusc că nu mai are cu ce să se pieptene. Gând destul de inutil la această vreme, când teoretic ar trebui să scrie. Scriind putrezești cu demnitate. Un gând atât de violent, cum e imaginea unui pieptene nou, ar putea schimba multe lucruri în lumea asta largă. Largă și închisă la minte.
Așa că POV, în așteptarea inevitabilului, se hotărî la fel de brusc să-și cumpere un pieptene nou. Lucru foarte simplu de altfel. POV bate cu degetele în geam și se uită la cer. E cam soare azi. Lucru foarte simplu, dacă acest pieptene ar fi avut timp să se strice și să fie înlocuit iar și iar. Dar acest pieptene va fi ultimul pieptene. Ținând cont de avansul rapid al bolii lui POV, timpul nu mai era demult o siguranță. Așa că POV se chinuia să-și dea seama cum poate să existe ultimul pieptene. Să-și dea seama măcar teoretic. Și să testeze cumva cât de ultim poate fi un biet pieptene.
Ce bine... ce bine că POV e capabil să țină cont de orice detaliu și să nu-i scape nicio copilărie. Când trebuie să iei decizii asupra lucrurilor, trebuie să fii serios. Chiar dacă e vorba doar de un pieptene.
(to be continued: Cum a schimbat un pieptene lumea)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu