duminică, 26 decembrie 2010

Al 42-lea dinozaur (ÎntreTimp)

Al 42-lea dinozaur s-a născut exact de Crăciun. Şi lucrul ăsta nu i-a influenţat prea mult cursul descoperirilor. A fost primul dinozaur anti-sărbători, a fost primul care n-a făcut niciun cadou vreodată. Mulţi s-au luat după el, bineînţeles, dar nu mai avea nicio valoare. El a descoperit... prima formă de nihilism?
Da.
Dar eu bănuiesc că a furat ceva, nişte idei nu prea bine conturate încă, de la oameni. Ei se pricep la a fi anti-ceva.
Ei, şi Grinch s-a luat după dinozaurul nostru, păcat că nimeni nu-i mai ţine minte numele. Aşa se întâmplă. Faci un lucru măreţ, îţi ia faţa, toată lumea e entuziasmată, dar nimeni nu-şi aduce aminte de numele tău. Decât dacă te semnezi de mii de ori. Dar asta nu e important de fapt.

Cel mai important, mi se pare mie..., e că dinozaurul ăsta, al 42-lea, a inventat lenea. Asta e marea descoperire. Acum .. încă cercetez cum a realizat această mare revoluţie tehnologică.

luni, 20 decembrie 2010

ÎntreTimp - Primul dinozaur

Primul dinozaur trăia în întuneric. Nici numai ştiu când a fost primul întuneric.

Era foarte frumos şi simplu la început. Nu trebuia să-ţi baţi capul cu nimic. Nici măcar n-aveai cu ce să te loveşti la cap. Da, primul dinozaur era fericit. Nu exista nimic şi el putea să înceapă să vadă totul. Să vadă cum vrea el.

Ştiţi şi voi, se aprinde lumina şi începi să vezi. Lucrurile sunt deja acolo şi habar n-ai de unde au apărut. În orice caz, dinozaurul prim se învesti singur ca primul rege al vederilor. Şi aşa a început să deseneze tot ce vedea şi să le dea nume. La fel a denumit până şi hârtia pe care desena sau creionul sau copacii care îi făceau umbră în timp ce se concentra.

Încet, încet, a desenat şi a denumit totul.. probabil că s-au pierdut multe denumiri pentru că memoria dinozaurilor e scurtă şi la al doilea întuneric s-au amestecat foile, s-au pierdut desenele şi unele au fost confundate cu lemn de foc. Ce să-i faci, se mai întâmplă şi tragedii din astea.

Dar primul dinozaur nu ştia ce se va întâmpla. El şi-a făcut treaba şi a stat să-şi admire desenele. Păcat că pe atunci formele celelalte de viaţă erau şi microscopice şi proaste. Nu legau două cuvinte; acum microbii fac şi poezii, la atâtea mutaţii pe care le-au suferit... au devenit şi ei mai inteligenţi. În orice caz, primul dinozaur era singur. N-avea cui să povestească, n-avea pe cine să asculte povestind.

Se spune că i-ar fi plăcut mai mult întunericul. Devenise nostalgic. Lumina i-a arătat ce există, pe când întunericul îi arăta ce vroia el să-şi imagineze: întunericului îi putea spune poveşti.

Probabil că primul dinozaur a murit de singurătate. Atât ştiu: a dat strigătul de chemare pentru următorul dinozaur în ultimul moment, chiar înainte să moară.

ÎntreTimp(1)

Sunt un dinozaur. Sunt bătrân şi tras la faţă. Mănânc numai portocale şi râd cu cojile încă printre dinţi. S-ar putea să nu mă placă mulţi, s-ar putea să mă tragă copiii de coadă şi s-ar putea să nu fiu chiar cel mai bun animator de petreceri.

Dar tot un dinozaur rămân. Sunt verde şi am creastă. Îmi stă fără să mă dau cu gel şi, iarna, lucrul ăsta e foarte practic. Nu scot flăcări pentru că am fost bolnav de sinusuri când eram mic şi la operaţie, în loc să-mi scoată ce trebuiau să-mi scoată, doctorii mi-au scos glandele de scos foc. A fost cea mai fericită zi totuşi, am reuşit să cresc propria mea floare, în propriul meu ghiveci. Şi, ori de cîte ori strănutam (pentru că sunt alergic la polen), floarea mea dragă nu mai lua foc. Sunt şi lucruri bune pe lumea asta.

Vedeţi, de-asta n-au şi dinozaurii foc, pentru că se îmbolnăvesc pe capete de sinusuri.

În altă ordine de idei de dinozaur, ce m-am gândit eu... Ar fi frumos să călătoresc în timp şi să îmi întâlnesc colegii de suferinţă. A existat câte un dinozaur pentru fiecare mare eveniment, adică.. tot timpul a fost în lume ascuns câte un dinozaur care şi-a băgat creasta unde ţi-era lumea mai dragă. Nu, nu-mi acuz rasa, dar trebuie să recunosc că nu suntem prea străluciţi. Nu, nu suntem deloc deştepţi şi, ce e mai rău, învăţăm foarte greu din greşeli. Şi mai avem pretenţii să ne considerăm fraţi cu dragonii.

Dar şi pentru că eu n-am avut noroc să particip la vreun mare eveniment, în ultimul timp nu s-a întâmplat nimic notabil... De când au apărut oamenii lumea stă pe loc, dar o să ajung acolo mai târziu. Şi, în propria mea prostie (da, da, o recunosc, ce să-i fac), o să-i dau de gol pe ceilalţi dinozauri; că deh, n-am dispărut, doar ne-am ascuns, pe rând, ca să durăm mai mult: câte un dinozaur pe câteva mii de ani. Şi pentru că e rândul meu şi se apropie de sfârşit, pentru că n-am făcut nimic notabil, pentru că de-aia: o să vă povestesc vouă ce ştiu. Poate şi puţin din ce nu ştiu sau din ce se mai zvoneşte. În orice caz, n-o să ascund că sunt gelos, dar sigur am ceva scuze, traume din copilărie care m-au făcut să devin ăla rău, ăla care spune ce nu trebuie spus doar pentru că îl mănâncă limba. Şi pentru că ar trebui şi voi să ştiţi ce înseamnă să meargă lumea, la propriu! voi care ţineţi lumea pe loc.

duminică, 5 decembrie 2010

n

Pe când dormeam, a intrat în casă o pasăre..
cu bătăile ei din aripi (sau lui) a zburat până m-a trezit
până m-am dezmeticit, deja
zburase
destul de mult
şi casa mea nu mai era demult un spaţiu necunoscut
aşa că a fost greu să o prind
să o dau afară
şi să mă culc la loc.

Pe când mă trezeam dimineaţa
a intrat pe fereastră o pasăre roşie
a fluturat coada prin diverse colţuri
în care nu ţineam minte să fi pus ceva
dar n-a aşteptat mult
până să se dea singură afară.
Eu mă trezeam de-a binelea.

Pe când se făcea soarele mai galben
m-am pomenit cu un morman de pene albastre
chiar pe masa de scris
Inutil să precizez că oricum n-aş fi scris nimic atunci
din diferite lipse
pe care păsări mici şi albastre le căutau prin dulapuri
N-au zăbovit mult şi au plecat
uitându-şi penele la mine.

Pe când mă pregăteam să
reiau povestea şi să
deschid fereastra de seară
nicio pasăre
n-a mai intrat în casă.

Într-un azil de păsări se plimba o omidă.

joi, 2 decembrie 2010

Citatul zilei

Viaţa nu trebuie arătată aşa cum este, ci aşa cum o vezi în vis. (Anton Pavlovici CEHOV)


De fapt, ce vezi şi ce arăţi?

marți, 16 noiembrie 2010

Nov

Necesităţi

Într-o doară
mi s-a prins laptele
de mustăţi.
Nu mă ling pe bot de faţă cu stăpânul.

Într-o dată
când m-am oprit din fugă.
Nu te întorci din drum
dacă eşti
superstiţios.

Dacă dormi când eşti treaz atunci
ce te faci când ţi-e somn

Într-o viaţă,
de pisică, pentru că nu e la fel de valoroasă.
Dar cine spune asta?
Cine spune că noi avem neVoi
cine spune asta, că e adevărat ce spun;
e cineva?
Nu e nimeni.

luni, 8 noiembrie 2010

Balloon Hands

My hands can reach the air up high
and make balloons feel ashamed

stupidly naive people
think everything is under their noses.

vineri, 15 octombrie 2010

Din seria "fraze scurte"

I hide places to Live...

Nevoia de a socializa a unui om antisocial sau cât de mult îţi place să asculţi liniştea altora.

În fiecare duminică mă ascult.

Şi.

luni, 20 septembrie 2010

Eagles and Clowns

despre Lene

Îmi asum lenea.

Asta e lecţia pe care am învăţat-o încercând să scap de plictiseală sau de lene sau de spleen sau de toamnă sau de tot ce am vrut să fac şi n-am făcut sau de tot ce am vrut să fac dar am făcut prost sau de tot ce am vrut să fac şi am făcut bine.

Lenea e ca frica. Nu dispare niciodată. Şi.. de ce ţi-e lene nu scapi.

sâmbătă, 11 septembrie 2010

despre Mlaştini

Dimineţile de toamnă în Bacău sunt o mlaştină. Plopi în ceaţă. Mulţi nori călătorind la periculos de joase înălţimi.. par aburi. Ploaia de acum două zile încă bântuie pe străzi. Totul e ud, totul fierbe, puţini oameni, rază vizuală restrânsă. Ce-aş vrea să fiu o păpuşă de cârpă acum, decolorată şi peticită.

Vine soarele şi ceaţa dispare. Mlaştinile ni le imaginăm noi.

Dacă aş fi o păpuşă ar fi ceaţă tot timpul. Şi plopii ar părea mai înalţi. Şi aş vedea atât de puţine lucruri din cutia de carton din balcon.. Când te îneci în mlaştină, te transformi în păpuşă..

Dar dacă mlaştina se îneacă..

joi, 9 septembrie 2010

despre Regizor

Peter Brook - ”Spațiul Gol”

E un rol ciudat acela al regizorului: el nu cere să fie Dumnezeu și, totuși, rolul său implică acest lucru. El vrea să fie cineva supus greșelii și, totuși, o conspirație instinctivă a actorilor îl face arbitru, pentru că tot timpul e o nevoie disperată de un arbitru. Într-un fel, un regizor e întotdeauna un Impostor, o Călăuză de noapte care nu cunoaște zona, dar nu are de ales: trebuie să călăuzească, învățând drumul pe măsură ce merge. A fi mort înseamnă să aștepți atunci când NU recunoști această situație și speri tot binele când trebuie să înfrunți tot răul.

duminică, 29 august 2010

marți, 24 august 2010

Ce aş face dacă...

...aş fi extra-multi-super-bi-triliardar

aş face pluta în mijlocul mării
şi m-aş uita toată ziua la cerul în devenire.

Banii s-ar cheltui
de la sine.

Tu ce ai face?

Dispatch

i write to much
about i
and myself
dissipate the word into a thousand more

and getting back
used
to my selfless self

and then again i could sing
about fish and elephants
and their careless naive trust
in the ever lively coloured thrust.

but nothing is too so
or too not
or too very or too sought
gold is another invention of our ailing glowing eyes secured by the sun

so, please, close your eyes
and see over the night
illusion shouldn't have stage fright

miercuri, 18 august 2010

Revoltă (POVeste) sau dispariţia lui POV

Nu-i aşa că toţi oamenii ăştia din jurul tău se holbează la tine de parcă te cunosc dintotdeauna.. De parcă ştiu exact să vadă prin tine până în miezul problemei.. problemei tale, problemei generale.

POV se înţelege de minune cu propriul său sine. Mai greu e când se simte privit, ca acum. Stă nemişcat în faţa blocului să surprindă priviri indiscrete. Un morman de plase de cumpărături se apropie. De sub ele iese un cap de femeie cochetă, îmbătrânită timpuriu şi machiată cu stil. Zâmbeşte în viteză... Hai-te-rog-ajută-mă aruncat în sictir. Oamenii nu mai ştiu cum se cere ajutorul. Nu mai ştiu cum se cere.. şi nu mai ştiu cum să primească. De dat toţi ştim să dăm... (cu bâta-n baltă).

POV oferă uşor ajutor şi rezolvă problema. Ce frumos ar fi să se rezolve şi problema lui aşa uşor. Care problemă? Tocmai.
Femeia descuie cu un morman de chei o uşă enormă. Aruncă plasele într-un colţ plin cu alte plase.. inutile. În alt colţ un morman de pălării cu flori pe un morman de scaune vechi. POV e invitat cu politeţe, refuză la fel de politicos, apoi e tras cu forţa înăuntru. Pe o masă imensă plină cu pahare şi căni, femeia îi aduce cafea în ibric şi lapte în linguriţă.

POV se fâstâceşte sorbind din linguriţă. Apoi e furat de priveliştea din sufragerie, furat cu totul, dacă mă înţelegeţi. Pentru că sufrageria e un fel de depozit, în oarecare ordine, de tot felul de lucruri materiale, care mai de care mai folositoare. POV îşi bea cafeaua şi nu ştie încotro să privească. Prea multe obiecte ca să le mai denumească.

Femeia scoate dintr-un sertar o perie. Încă o perie. Încă un pieptene şi încă unul. Îşi aranjează părul deja aranjat. Sertarul e plin... de piepteni. POV o fixează pe femeie. Cana din mâna lui dârdâie şi aterizează forţat pe masă, dând jos pahare peste pahare.
Femeia se repede ai-grijă-sunt-de-colecţie. Între timp un pieptene verde dispare. Nu se ştie cum dispare şi POV.

Femeia aranjează liniştită ultimele pahare căzute şi răsuflă uşurată. Oamenii din ziua de azi sunt excesiv de politicoşi cu cine nu trebuie.

duminică, 1 august 2010

Arta putrezirii, după POV

Se începe încet, cu răbdare (am eu ce am cu răbdarea, de când cu putrezirea asta, de parcă răbdând lungesc timpul). Să poți să scrii despre fiecare etapă, chiar dacă se mai sare uneori peste etape; așa merge timpul, în hopuri.

Ai nevoie apoi de un personaj cumsecade, care să înceapă să putrezească în locul tău. Eu îmi creez un personaj, personajul meu creează alt personaj și tot așa. Personaj în personaj. Putrezirea e împinsă departe, înăuntru, e scufundată.

Urmează să te scufunzi periodic. Putrezirea devine singurul lucru care te inspiră. Te inhalează cu totul, te absoarbe, îți fură toată atenția.

Începe apoi o nevoie acută de povești. Orice fel de povești, cu oameni sau fără, cu sânge sau fără. Începi să-ți repovestești mereu aceeași poveste, cu alte cuvinte, alte dispoziții. Aceeași poveste care pleacă de la tine și se întoarce când ți-e nevoia mai dragă.

Încep să apară alte personaje cu pretențiile lor de putrezire, altfel decât ai gândit tu putrezirea la început. Personaje colorate sau mai puțin colorate, cu obsesii sau fără.

Se întețește molima asta teoretică. Practic nu se vede nicio urmă. Ăsta-i farmecul putrezirii. Urmele le forțezi tu, nu rămân de la sine, așa că de fapt tu le creezi, ca să-ți amintești; le modelezi așa cum vrei.

Ca să-ți amintești ce? Putrezirea? Niciodată nu mai știi cum a început totul.

Ca să fim mai preciși, nu există arta putrezirii, e doar o invenție, un substitut pentru tot ce nu-ți convine.

POV se ridică de la masă, se împiedică în papuci. Uitase că-i are în picioare. Putrezirea de la degete s-a extins, îi cuprindea acum ambele labe ale picioarelor. Îi desena buturugi pe picioare. Așa îi plăcea lui POV să creadă, că se transformă în pom, în buturugă vie. De ce vie? De ce totuși vie? De ce nu?

POV se duce la bucătărie și își amintește brusc că nu mai are cu ce să se pieptene. Gând destul de inutil la această vreme, când teoretic ar trebui să scrie. Scriind putrezești cu demnitate. Un gând atât de violent, cum e imaginea unui pieptene nou, ar putea schimba multe lucruri în lumea asta largă. Largă și închisă la minte.

Așa că POV, în așteptarea inevitabilului, se hotărî la fel de brusc să-și cumpere un pieptene nou. Lucru foarte simplu de altfel. POV bate cu degetele în geam și se uită la cer. E cam soare azi. Lucru foarte simplu, dacă acest pieptene ar fi avut timp să se strice și să fie înlocuit iar și iar. Dar acest pieptene va fi ultimul pieptene. Ținând cont de avansul rapid al bolii lui POV, timpul nu mai era demult o siguranță. Așa că POV se chinuia să-și dea seama cum poate să existe
ultimul pieptene. Să-și dea seama măcar teoretic. Și să testeze cumva cât de ultim poate fi un biet pieptene.

Ce bine... ce bine că POV e capabil să țină cont de orice detaliu și să nu-i scape nicio copilărie. Când trebuie să iei decizii asupra lucrurilor, trebuie să fii serios. Chiar dacă e vorba doar de un pieptene.

(to be continued: Cum a schimbat un pieptene lumea)

marți, 8 iunie 2010

Poema putrezirii (POV)

Îmi țiuie încet urechea stângă
alo! nu te aud.
nu te auzi

mă împleticesc
între a putea și a fi
și scap din ce în ce mai des lucruri

întâi se aude
apoi se respiră

și îți dai seama că îți lipsește ceva

o aripă
un picior
niște rugină
sarcasmul

îmi lipsește tot mai des sarcasmul tău

când îți spuneam că putrezești și nu-ți pasă
nu-mi pasă
muuuzica nu putrezește

dar ar putea.

sâmbătă, 15 mai 2010

Prima scrisOARE a lui POV (3)

”Vreau să fac lucruri frumoase. Dar uite că nu e așa de simplu. Tot ce îmi vine în minte se leagă de bietul meu corp care putrezește. Nu înțeleg... nu înțeleg prea bine ce nu merge. Singura mea nedumerire este că ceilalți au impresia că totul merge perfect. Că eu scriu atât de bine,

dar eu doar putrezesc...”

A scris POV și a închis o clipă caietul...

marți, 11 mai 2010

POVeste (2)

- Ai început să putrezești.
îi spuse simplu doctorul.

POV s-a lăsat pe gânduri și a început să-și imagineze putrezirea. O putrezire eternă.

- Și.. cum am să...

Dar POV nu-și poate duce moartea până la capăt. Nu încă.

Doctorul își ridică ochelarii de pe birou și se joacă cu ei în lumină. El e genul de om care spune imediat ce gândește, care ar vindeca și pe gratis, care ar lupta cu bolile incurabile până la premiul Nobel, care se spală des pe mâini, dar niciodată după urechi, care ar denumi ușor o nouă boală, numai s-o găsească.

POV se uită la doctor. Apoi se uită la bombeul pantofilor săi. După 5 pagini scrise și chinuite.. nicio diferență.

duminică, 9 mai 2010

POVeste (1)

Îmi spunea odată cineva că întunericul începe orice poveste. Adică iei întâi un mare mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit, de fapt. Ei se tem când e întuneric. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute.

Așa a apărut povestea lui POV. El își vopsește unghiile în roșu. Fără ajutorul nimănui. Și iese din casă din când în când, cu ceasul întotdeauna la mână, strâns bine să nu cadă la ore nepotrivite. Nu se piaptănă din principiu și își descheie tot timpul nasturele de la mijlocul cămeșei. Se ridică pe vârfuri când nu poate să vadă în zare și bea numai sifon cu un strop de vin.

El e genul de om care și-ar lustrui ghetele în fiecare zi, care ar salva de la sinucidere o domnișoară, care n-ar dormi doar ca să copie cu scris de mână cartea preferată, care s-ar uita la stele să descopere o planetă nouă, care s-ar uita după talente pierdute, care și-ar cheltui energia doar pentru ceilalți, care ar prefera un cutremur decât un accident... și mai e genul de om care ar face toate astea dacă într-adevăr ar avea un motiv bun.

POV s-a trezit într-o dimineață bolnav. Îl durea un deget de la picior. Nimic neobișnuit. Doar că simțea o nemaipomenită nevoie să scrie despre durerea asta neașteptată.

(to be continued)

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Down the RaBBit wHole

Creating the whole. Creating the dream. Catching the eye of your doubt. A dust-speck-of memory is enough for all. Happily ever-now. I miss my changing perspective on the world.
Stuck with an alluring smile. Hopefully.

How far does a rabbit dig its hole?

luni, 22 martie 2010

Atelier


Lumea e un atelier. Plin de surprize. De unelte neascuţite. Mulţi oameni trec prin el, mulţi trec pe lângă el şi mulţi vor să-l dărâme că.. arată urât. Unul singur lucrează în el. În atelier.

joi, 25 februarie 2010

Joi dimineață, din mers

Se vede că lumea e somnoroasă. Până și cerșetorii picotesc printre bucâți de pâine aruncate pentru porumbei.
Dar și porumbeii dorm.. încă.
Se aud bătăi. bătăi de pleoape. bătăi de pași. bătăi de ceas.
Acum pot merge repede, pentru că toată zăpada s-a topit. Hah.
Lumea încă picură.
Și miroase a mucegai din asfalt.
E dimineața perfectă să cânți și să nu te audă nimeni.

luni, 4 ianuarie 2010

Viziune

Sunt un greiere cu 3 antene
cu 6 degete la fiecare mână
un deget în plus pentru fiecare iarnă petrecută în ger
o mână în plus pentru fiecare moarte de foame
învii mereu primăvara
să vă încânt