Îmi spunea odată cineva că întunericul începe orice poveste. Adică iei întâi un mare mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit, de fapt. Ei se tem când e întuneric. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute.
Așa a apărut povestea lui POV. El își vopsește unghiile în roșu. Fără ajutorul nimănui. Și iese din casă din când în când, cu ceasul întotdeauna la mână, strâns bine să nu cadă la ore nepotrivite. Nu se piaptănă din principiu și își descheie tot timpul nasturele de la mijlocul cămeșei. Se ridică pe vârfuri când nu poate să vadă în zare și bea numai sifon cu un strop de vin.
El e genul de om care și-ar lustrui ghetele în fiecare zi, care ar salva de la sinucidere o domnișoară, care n-ar dormi doar ca să copie cu scris de mână cartea preferată, care s-ar uita la stele să descopere o planetă nouă, care s-ar uita după talente pierdute, care și-ar cheltui energia doar pentru ceilalți, care ar prefera un cutremur decât un accident... și mai e genul de om care ar face toate astea dacă într-adevăr ar avea un motiv bun.
POV s-a trezit într-o dimineață bolnav. Îl durea un deget de la picior. Nimic neobișnuit. Doar că simțea o nemaipomenită nevoie să scrie despre durerea asta neașteptată.
(to be continued)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu