Era foarte frumos şi simplu la început. Nu trebuia să-ţi baţi capul cu nimic. Nici măcar n-aveai cu ce să te loveşti la cap. Da, primul dinozaur era fericit. Nu exista nimic şi el putea să înceapă să vadă totul. Să vadă cum vrea el.
Ştiţi şi voi, se aprinde lumina şi începi să vezi. Lucrurile sunt deja acolo şi habar n-ai de unde au apărut. În orice caz, dinozaurul prim se învesti singur ca primul rege al vederilor. Şi aşa a început să deseneze tot ce vedea şi să le dea nume. La fel a denumit până şi hârtia pe care desena sau creionul sau copacii care îi făceau umbră în timp ce se concentra.
Încet, încet, a desenat şi a denumit totul.. probabil că s-au pierdut multe denumiri pentru că memoria dinozaurilor e scurtă şi la al doilea întuneric s-au amestecat foile, s-au pierdut desenele şi unele au fost confundate cu lemn de foc. Ce să-i faci, se mai întâmplă şi tragedii din astea.
Dar primul dinozaur nu ştia ce se va întâmpla. El şi-a făcut treaba şi a stat să-şi admire desenele. Păcat că pe atunci formele celelalte de viaţă erau şi microscopice şi proaste. Nu legau două cuvinte; acum microbii fac şi poezii, la atâtea mutaţii pe care le-au suferit... au devenit şi ei mai inteligenţi. În orice caz, primul dinozaur era singur. N-avea cui să povestească, n-avea pe cine să asculte povestind.
Se spune că i-ar fi plăcut mai mult întunericul. Devenise nostalgic. Lumina i-a arătat ce există, pe când întunericul îi arăta ce vroia el să-şi imagineze: întunericului îi putea spune poveşti.
Probabil că primul dinozaur a murit de singurătate. Atât ştiu: a dat strigătul de chemare pentru următorul dinozaur în ultimul moment, chiar înainte să moară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu