Am un castel. Mă ascund acolo când lucrurile merg prea bine sau prea prost. Caut răspunsuri pe pereţii plini de tablouri şi de strămoşi. Eu cunosc puţini oameni din familia mea, dar e de ajuns să le privesc ochii verzi pictaţi.
Din afară e o cetate neagră, ruinată, să înşele căutătorii de aur.
O mie de gânduri şi un zâmbet.
Alerg de colo colo şi descopăr că în castelul meu e cât spaţiu vreau. Şi cât timp vreau.
(lipiţi aici o poză cu un castel de nisip sau din alte roci mişcătoare ca să vă amintiţi mai bine)
Un comentariu:
prea multe usi ferecate...:-p
Trimiteți un comentariu