Îmi spunea odată cineva că întunericul începe orice poveste. Adică iei întâi un mare mister și începi să-l dezvălui treptat, până când oamenii devin atât de confuzi încât încep să te creadă. Întuneric de la început până la sfârșit, de fapt. Ei se tem când e întuneric. Și oamenii doar de frică ascultă. Ascultă posibile viitoare pericole. Și ascultă eroi care au învins pericole trecute.
Așa a apărut povestea lui POV. El își vopsește unghiile în roșu. Fără ajutorul nimănui. Și iese din casă din când în când, cu ceasul întotdeauna la mână, strâns bine să nu cadă la ore nepotrivite. Nu se piaptănă din principiu și își descheie tot timpul nasturele de la mijlocul cămeșei. Se ridică pe vârfuri când nu poate să vadă în zare și bea numai sifon cu un strop de vin.
El e genul de om care și-ar lustrui ghetele în fiecare zi, care ar salva de la sinucidere o domnișoară, care n-ar dormi doar ca să copie cu scris de mână cartea preferată, care s-ar uita la stele să descopere o planetă nouă, care s-ar uita după talente pierdute, care și-ar cheltui energia doar pentru ceilalți, care ar prefera un cutremur decât un accident... și mai e genul de om care ar face toate astea dacă într-adevăr ar avea un motiv bun.
POV s-a trezit într-o dimineață bolnav. Îl durea un deget de la picior. Nimic neobișnuit. Doar că simțea o nemaipomenită nevoie să scrie despre durerea asta neașteptată.
(to be continued)
duminică, 9 mai 2010
luni, 3 mai 2010
miercuri, 28 aprilie 2010
duminică, 25 aprilie 2010
sâmbătă, 17 aprilie 2010
Down the RaBBit wHole
Creating the whole. Creating the dream. Catching the eye of your doubt. A dust-speck-of memory is enough for all. Happily ever-now. I miss my changing perspective on the world.Stuck with an alluring smile. Hopefully.
How far does a rabbit dig its hole?
luni, 22 martie 2010
Atelier
Lumea e un atelier. Plin de surprize. De unelte neascuţite. Mulţi oameni trec prin el, mulţi trec pe lângă el şi mulţi vor să-l dărâme că.. arată urât. Unul singur lucrează în el. În atelier.
luni, 15 martie 2010
luni, 8 martie 2010
joi, 25 februarie 2010
Joi dimineață, din mers
Se vede că lumea e somnoroasă. Până și cerșetorii picotesc printre bucâți de pâine aruncate pentru porumbei.
Dar și porumbeii dorm.. încă.
Se aud bătăi. bătăi de pleoape. bătăi de pași. bătăi de ceas.
Acum pot merge repede, pentru că toată zăpada s-a topit. Hah.
Lumea încă picură.
Și miroase a mucegai din asfalt.
E dimineața perfectă să cânți și să nu te audă nimeni.
Dar și porumbeii dorm.. încă.
Se aud bătăi. bătăi de pleoape. bătăi de pași. bătăi de ceas.
Acum pot merge repede, pentru că toată zăpada s-a topit. Hah.
Lumea încă picură.
Și miroase a mucegai din asfalt.
E dimineața perfectă să cânți și să nu te audă nimeni.
marți, 26 ianuarie 2010
joi, 14 ianuarie 2010
luni, 4 ianuarie 2010
Viziune
Sunt un greiere cu 3 antene
cu 6 degete la fiecare mână
un deget în plus pentru fiecare iarnă petrecută în ger
o mână în plus pentru fiecare moarte de foame
învii mereu primăvara
să vă încânt
cu 6 degete la fiecare mână
un deget în plus pentru fiecare iarnă petrecută în ger
o mână în plus pentru fiecare moarte de foame
învii mereu primăvara
să vă încânt
sâmbătă, 26 decembrie 2009
Despre alergări
Uite, chiar despre asta vorbeam zilele trecute. Alerg după ceva şi problema nu e nici măcar că nu mai ştiu după ce. Îmi place să alerg, oricum motivele sunt subiective. În ultimul timp am observat că şi motivele sunt momentane, ca multe alte lucruri. Începutul ăsta de carte nu duce nicăieri...
Stă pe un câmp de iarbă. Are câmpul lui de iarbă. Fiecare personaj ar trebui să aibă un câmp de iarbă. Şi în fiecare anotimp poţi să faci poze pe câmpul ăsta de iarbă, pentru că se poartă, ah, cât se mai poartă pozele pe câmp, sau pe bloc, sau în orice alt loc cu spaţiu larg de desfăşurare, cu vedere directă spre cer.
Cred că cel mai mare dor al oamenilor e cerul, dar nu-şi dau seama.
Stă pe un câmp, admiră cerul, rupe iarba nervos şi o face bucăţele, bucăţele. Suntem prea nervoşi. Aşteptăm, tot aşteptăm. O ocazie să ne arătăm adevăratele feţe, cuiva, oricui, numai să fie dispus să se uite. Şi tot aşteptând se strânge în noi propia imagine perfectă a sinelui. Ne micşorăm şi ne încordăm. Şi ce aşteptăm nu vine... bineînţeles că nu vine, pentru că de fapt trebuie să mergem noi.
Stă pe câmp şi respiră norii. Norii nu au nevoie de sens. Le ajunge vântul. Dacă te uiţi destul de mult timp la nori, nu mai ai nici tu nevoie de sens. Şi toate se potrivesc brusc.
Se ridică. Acum ştii ce ai de făcut, mai scrii o carte, apoi începi iar să te pierzi şi să te găseşti şi să cauţi şi să uiţi şi să-ţi aminteşti.
Stă pe un câmp de iarbă. Are câmpul lui de iarbă. Fiecare personaj ar trebui să aibă un câmp de iarbă. Şi în fiecare anotimp poţi să faci poze pe câmpul ăsta de iarbă, pentru că se poartă, ah, cât se mai poartă pozele pe câmp, sau pe bloc, sau în orice alt loc cu spaţiu larg de desfăşurare, cu vedere directă spre cer.
Cred că cel mai mare dor al oamenilor e cerul, dar nu-şi dau seama.
Stă pe un câmp, admiră cerul, rupe iarba nervos şi o face bucăţele, bucăţele. Suntem prea nervoşi. Aşteptăm, tot aşteptăm. O ocazie să ne arătăm adevăratele feţe, cuiva, oricui, numai să fie dispus să se uite. Şi tot aşteptând se strânge în noi propia imagine perfectă a sinelui. Ne micşorăm şi ne încordăm. Şi ce aşteptăm nu vine... bineînţeles că nu vine, pentru că de fapt trebuie să mergem noi.
Stă pe câmp şi respiră norii. Norii nu au nevoie de sens. Le ajunge vântul. Dacă te uiţi destul de mult timp la nori, nu mai ai nici tu nevoie de sens. Şi toate se potrivesc brusc.
Se ridică. Acum ştii ce ai de făcut, mai scrii o carte, apoi începi iar să te pierzi şi să te găseşti şi să cauţi şi să uiţi şi să-ţi aminteşti.
orb
(început de curând)
Îmi plac oamenii orbi. Par că au sacrificat văzul pentru altceva..
Şi pentru ei o să scriu mai mult, pentru cei care ştiu să asculte.
duminică, 6 decembrie 2009
Abonați-vă la:
Postări (Atom)